Filantropii Elena Fântâneanu şi fiul ei, Constantin Fântâneanu
Pilde ale credinţei creştine de iubire a aproapelui
În galeria marilor filantropi slătineni, la loc de cinste regăsim și pe Elena Fântâneanu, așa cum este prezentată de către marele om de cultură și istoric George Poboran, autorul primei monografii a orașului Slatina.
Vreme de 90 de ani, cât a trăit (1806-1896), această femeie – ‘bărbat’ s-a dedicat cu timp și fără timp familiei, educaţiei copiilor, administrării întinselor sale domenii, construirii de stabilimente sociale, şcoli și biserici în unele dintre satele unde avea proprietăţi, dovedind grijă şi ajutor atât pentru cei nevoiaşi, cât şi pentru cei bolnavi.
REPERE BIOGRAFICE
Născută Şetraru, Elena a fost singurul copil al Anghelinei şi al lui Constantin Şetraru, fiul unui grec din Epir, numit Sariene, care a cumpărat moşia Stoicăneşti şi s-a stabilit aici în jurul anului 1790.
Deși numele de Şetraru ar putea indica funcția deținută la un moment dat de unul dintre strămoșii ei – șătrarul fiind dregătorul cu atribuţii militare, care avea în grija sa paza corturilor domnului în vreme de război şi la organizarea cantonamentelor – totuși, acest titlu ar fi putut fi mai degrabă dobândit prin cumpărare, aşa cum se întâmpla cu mai toate dregătoriile medievale, devenite titluri onorifice în secolul al XIX-lea.
În 1803, pe timpul domnitorului Constantin Ipsilanti, tatăl Elenei – Constantin – deținea calitatea de ispravnic (prefect) al judeţului Olt. A avut, însă, parte de o moarte tragică, fiind omorât de turci în timpul războiului ruso-turc din anii 1828-1829. Pentru că nu a permis acestora să taie lemne din pădure, i-a fost tăiat capul în poala soţiei sale. Ambii părinți ai Elenei au fost înmormântaţi la biserica din Stoicăneşti, ctitorită de aceștia la 1818.
Rămasă “singura moştenitoare a Anghelinei şătrăreasa” Stoicănescu, cum spune istoricul Ion Ionașcu, Elena s-a căsătorit la 3 mai 1831 cu polcovnicul (căpitanul) Ioniţă Bumbeş, fiul postelnicului Ioan Bumbeş, veche familie de moşneni din Făgeţelu-Olt și ctitori de biserici.
Însă după moartea neaşteptată a soțului, Elena, abia trecută de 24 de ani, se recăsătoreşte în iulie 1841 cu pitarul (administrator al caselor domnești) Ioan Fântâneanu, originar din Balota (Mehedinţi), dintr-o familie de moşneni, filonul boierilor de ţară.
Împreună cu acesta au trei copiii – Constantin, Elena şi Ecaterina – Ioan Fântâneanu îngrijind cu mare devotament şi pe Dimitrie (Tache) Bumbeş, fiul Elenei din prima căsătorie, răpus în floarea vârstei de o boală incurabilă, într-un spital din Viena.
CASA FÂNTÂNEANU
Familia Fântâneanu a locuit în Slatina în casa situată între Palatul Administrativ (azi sediul Muzeului Judeţean Olt) şi fosta Bancă Naţională – sucursala Slatina, construită în anul 1908 sub numele de Banca Slatina.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Casa Fântâneanu era considerată drept una dintre cele mai frumoase clădiri din oraş, amplasată într-o zonă unde se va constitui ulterior centrul administrativ şi financiar al Slatinei, pus în lumină de atrăgătoarea Grădină Publică “Principesa Maria”, amenajată în anul 1892.
Casa a fost construită de familia Lânaru la o dată anterioară anului 1846, atunci când a intrat în proprietatea Elenei şi a lui Ioan Fântâneanu, pe care au înfrumuseţat-o la exterior cu elemente decorative de factură eclectică şi în interior cu ornamente în stuc şi decoraţii murale.
Casa este construită în stil eclectic, cu elemente clasiciste, cu un program de “conac”, adaptat la mediul urban. La fațadă prezintă bosaje, iar la ferestre ancadramente. Se pot observa frontoane cu elemente florale, coloane din stucaturi cu caneluri și capiteluri corintice, friza cu denticule și ghirlande. Deosebit de valoroasă era și feroneria balconului, din fier forjat, cu influențe “art nouveaux”, care nu mai există din anul 2007.
Până la construirea Palatului Administrativ în anul 1887, autorităţile judeţene au funcţionat o vreme în Casa Fântâneanu, iar regele Carol I, care a venit în Slatina de cinci ori, a fost găzduit aici în timpul vizitei din anul 1872.
În 1941 funcționa în acest imobil azilul pentru femeile sărmane, înființat potrivit dorinței testamentare a Elenei Fântâneanu.
După intrarea imobilului în 1938 în posesia Primăriei, în 1943 casa a fost închiriată Prefecturii pentru o perioadă de trei ani, iar după reînfiinţarea Judeţului Olt, începând cu anul 1968, a devenit pentru treizeci de ani sediul Direcţiei Agricole Olt (până în 1998).
De atunci clădirea a fost abandonată, starea ei degradându-se pe zi ce trece.
Vocaţiei filantropice a fântânenilor, Guvernul României i-a răspuns prin H.G. nr. 697/ 2002, atribuind “Casa Fântâneanu” nou înfiinţatei Episcopii din Slatina, din păcate într-un stadiu avansat de degradare, stare ce necesită substanţiale lucrări de restaurare.
MARI CTITORI ȘI FILANTROPI
Asemeni boierilor de ţară, familia Fântâneanu foloseşte o bună parte din avere pentru ctitorirea de biserici în satele aparţinătoare proprietăţilor pe care le deţineau. Astfel, în anul 1857, ei ridică pe moşia de la Perieţi o biserică cu hramul “Sf. Mare Mucenic Dimitrie”.
Peste câteva decenii, Elena Fântâneanu, hotărăşte împreună cu fiul său, Constantin Fântâneanu, fruntaş al vieţii politice slătinene, senator în Parlamentul României la începutul secolului XX, să construiască la Stoicăneşti o nouă biserică, lângă vechiul lăcaş al părinţilor, pictată de celebrul pictor Gheorghe Tattarăscu.
Pe lângă biserică, şcoala este celălalt pilon al înălţării spirituale a satului românesc. Tradiţia locală consemnează ajutorul Elenei Fântâneanu pentru fiinţarea celei mai vechi şcoli în satul Perieţi, în jurul anului 1860, într-o casă ţărănească cu două camere, situată pe un teren al familiei din vatra satului. În anul 1887, se construieşte pe acelaşi loc o şcoală cu trei camere, de către arendaşul moşiei Fântâneanu, Ilie Velescu, prin contribuţia sătenilor. După primul război mondial, nepoata Elenei Fântâneanu, Lucreţia I. G. Massu, continuă actele filantropice ale familiei şi donează 2200 mp pentru construirea unei şcoli adecvate, cu mai multe săli de clasă, cancelarie, locuinţă pentru director.
În ultima parte a vieţii sale Elena Fântâneanu locuieşte mai mult la Bucureşti. În 23 aprilie 1890 întocmeşte un testament legalizat la Tribunalul Ilfov, prin care obligă pe moştenitori să creeze un fond inalienabil, administrat fie de autorităţi publice, fie de moştenitori şi din ale cărui venituri să se îndeplinească obligaţiile trecute în testament.
Moştenitorii şi, în principal Constantin I. Fântâneanu, respectă dorinţele testamentare ale mamei, alcătuind un fond de 81.000 lei, pe care îl depune la Casa de Depuneri şi din care Primăria oraşului Slatina încasează procente, ce se constituie în venituri la bugetul local. Destinaţiile fondului sunt clar stipulate de Elena Fântâneanu în testament:
– întreţinerea, cu tot ce este necesar, a patru paturi de bolnavi în spitalul judeţean şi
– înfiinţarea unui azil pentru adăpostirea femeilor văduve, lipsite de mijloace de trai.
“Vor înfiinţa şi întreţine în perpetuitate patru paturi de bolnavi în spitalul oraşului Slatina, care până la înfiinţarea unui spital al oraşului se vor întreţine în spitalul judeţean. Fiecare din cele patru paturi va purta deasupra această inscripţiune: «Donaţiunea Elena Fântâneanu». Bolnavii vor fi întreţinuţi cu toate cele necesare, adică: hrană, rufărie, doctori, medicamente etc., fără însă ca cheltuiala unui bolnav să treacă peste suma de lei una mie pe fiecare an.
Vor înfiinţa în oraşul Slatina un azil cu şase camere şi două cuhnii pentru adăpostirea a şase văduve, dându–se la fiecare văduvă câte zece lei pe lună ca existenţă şi întreţinere şi câte un stânjen de lemne pe iarnă.
Se vor da două mii lei societăţii, pentru învăţătura poporului român, din Bucureşti. În ce priveşte înfiinţarea în oraşul Slatina a patru paturi pentru bolnavi şi a unui azil pentru şase văduve, numiţii mei fii şi executori vor forma un fond, care va fi inalienabil şi ale cărui venituri vor servi pentru scopul arătat. Acest fond are facultatea: sau de a-l da în administrarea autorităţii publice competente a se ocupa cu asemenea însărcinări, cu obligaţiune de a nu fi niciodată retras de la destinaţia lui, sau a-l administra singuri, conform destinaţiunii ce i-am dat. În acest din urmă caz, numiţii mei fii au dreptul, la rândul lor, a delega fiecare câte un administrator după moartea lor, cu aceleaşi sarcini şi îndatoriri, iar dacă se va întâmpla vreodată să nu mai rămână niciun singur administrator delegat, atunci fondul în chestiune va trece de drept în administrarea autorităţilor competente, după vremuri.
Fondul pentru bolnavi şi văduve se va compune: sau din imobile, sau din efecte publice. El va fi atât cât veniturile sale să fie suficiente pentru realizarea scopului arătat de mine. Odată constituit, el rămâne inalienabil şi destinat în perpetuitatea scopului la care este afectat. Toate economiile care vor rămâne din administrarea acestui fond se vor capitaliza şi vor servi la sporirea fondurilor. Rămâne, bineînţeles, că moştenitorii mei nu sunt obligaţi a adăuga nimic la fondul ce vor fi creat pentru aceste două instituţiuni, astfel că, dacă în viitor acest fond va produce mai puţin, se vor reduce cheltuielile fără a putea nimeni cere de la moştenitorii mei completarea venitului necesar pentru întreţinerea celor două instituţiuni arătate mai sus”.
Azilul de femei sărmane “Elena Fântâneanu” exista în anul 1906 şi, conform datelor recensământului din anul 1912, era situat pe Str. Elena Fântâneanu, care pornea din Str. Gării, se întretăia cu Str. Rătescu şi ajungea în fundătura Pârvan, având şapte proprietăţi. Urmărind traseul acestei străzi pe un plan vechi al oraşului, apreciem că Str. Elena Fântâneanu pornea din Str. Gării (b-dul A. I. Cuza) în punctul unde astăzi se află intersecţia de la Poştă, străbătea un perimetru acoperit de “viile orăşenilor”, intersectându-se cu Str. Rătescu, în zona pieţei Zahana.
Ulterior, la o dată pe care nu o putem preciza, Azilul de femei sărmane “Elena Fântâneanu” nu mai funcţionează în clădirea oarecum improvizată de pe Str. Elena Fântâneanu, ci în Casele Fântâneanu de pe Str. C. Văleanu (azi Sevastopol), după cum apare în 1941, în Regulamentul pentru Funcţionarea Azilului de Bătrâne “Elena Fântâneanu”.
Casele Fântâneanu fuseseră donate Slatinei de Constantin Fântâneanu, care nu a avut copii şi, astfel, cu el se stinge neamul Fântânenilor pe linie bărbătească. Acesta a murit la 25 ianuarie 1916, iar în data de 3 decembrie 1915 apucase să întocmească un testament la Slatina, care a fost semnat de el şi soţia sa, Maria C. Fântâneanu şi care a fost înregistrat ulterior la Tribunalul Olt în 18 martie 1916 (Arhivele Naționale, Direcția Județeană Olt, dos. 57/ 1916).
Acest testament mărturiseşte, încă o dată, generozitatea şi altruismul familiei, deoarece după asigurarea cu avere a soţiei sale şi a celor şase nepoţi (copiii celor două surori), el donează oraşului Slatina bunuri materiale şi însemnate fonduri financiare, în scopuri caritabile, mai ales în vederea construirii şi dotării spitalului orăşenesc (spital dorit şi de Elena Fântâneanu) sau a domeniilor pentru care tinerii trebuiau să se specializeze.
Referitor la casele de lângă Palatul Administrativ prevede că: “Mai las soţiei mele Maria casele mele cele mari de lângă Prefectură, adică de lângă Palatul Administrativ, ce le am în oraşul Slatina, mobilele şi lucrurile aflate întrânsele fără să poată atinge nici una din rudele mele de nici o mobilă şi de nici un lucru aflate întrânsele.
Se desluşeşte că, casele mele din acest oraş după moartea soţiei mele şi a moştenitorilor săi, casele să nu se vândă şi să rămâie Comunei Slatina care închiriindu-le cu venitul chiriei să se ajute la măritişul a două fete sărace”.
Mai departe, el lasă în sarcina soţiei saleîndeplinirea următoarelor legate: “Construirea unui spital, după sistemul modern şi după cum cere ştiinţa medicală, pe locul situat pe b-dul Gărei, nr. 25, învecinat cu locul d-lui Costică Ionescu şi cu nepoţii mei; faţada va fi în faţa bulevardului şi va purta inscripţiunea pe veci «C. I. Fântâneanu»”. Înscrie obligaţia testamentară ca să întreţină zece bolnavi (1000 lei fiecare pat), “precum şi toate cheltuielile necesare întreţinerii complete ale întregului spital, precum medicamente şi oameni de serviciu”.
În continuare, Constantin I. Fântâneanu constituie mai multe fonduri, cu destinaţii precizate: “Un fond de zece mii lei pentru ca din venitul acestui fond să se dea ajutor la săraci din oraşul Slatina la sărbătorile Paştelui şi Crăciunului în fiecare an regulat”. Un fond de “două zeci şi două mii lei, ca din acest fond să se trimită doi bursieri în străinătate pentru studierea ştiinţelor fizice, chimice şi medicale, adică câte şase sute lei fiecare (pe an – n.n.)”.
La sfârşitul testamentul, lasă “zece mii lei soţiei mele spre a-i da unui copil de sex bărbătesc pe care crede dânsa de cuviinţă”, exprimându-şi printr-un act de rară eleganţă regretul că nu a avut urmaşi direcţi.
După moartea senatorului C. I. Fântâneanu, soţia sa Maria s-a recăsătorit, apărând cu numele Maria Ungurelu, iar după decesul acesteia, survenit în anul 1931, procesul intentat în 1935 de către moştenitori întârzie intrarea în posesie a Primăriei Slatina până în 1938.
În felul acesta, scria presa timpului, referindu-se la casa care stă mărturie până astăzi despre generozitatea şi altruismul Familiei Fântâneanu, “Primăria se îmbogăţeşte cu cel mai frumos, cel mai mare şi mai solid imobil din Slatina şi pe ce fie-ce an două cămine se vor întemeia mulţumită boierului Fântâneanu”.
După un material al
Dr. Aurelia GROSU
Pentru informații detaliate despre celelalte programe cofinanțate de Uniunea Europeană,
vă invităm să vizitați www.mfe.gov.ro , www.inforegio.ro , facebook.com/inforegio.ro
Investim în viitorul tău!
Proiect cofinanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională
prin Programul Operațional Regional 2014-2020
Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României
